Ecaterina Suciu

„Cine nu îşi cunoaşte rădăcinile, identitatea culturală, este o persoană fără un viitor.”

Această afirmație, deși concisă, exprimă o realitate profundă. Omul nu există în vid, ci este rezultatul unei istorii – personale, familiale și colective. Fără conștiința rădăcinilor, a tradițiilor și valorilor care i-au fost transmise, individul devine vulnerabil în fața unui prezent lipsit de direcție și sens.

Nicolae Iorga sintetiza această idee cu remarcabila sa intuiție istorică:
„Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii.”
Un astfel de copil nu poate înțelege cine este, nu se poate ancora într-o identitate, nu poate construi cu adevărat viitorul. La fel și un popor: dacă rupe legătura cu trecutul său, își pierde identitatea, coerența și continuitatea.

Fără cunoașterea istoriei, o comunitate etnică riscă să se dizolve în uitare. Se pierd limba, obiceiurile, credințele, meșteșugurile, modul de viață – toate acele repere care îi dau consistență și demnitate. Pentru a evita această rătăcire, este esențial să păstrăm memoria vie a originilor noastre, să cunoaștem locurile din care am venit, credințele care ne-au definit, modul de viață al strămoșilor noștri.

Cunoașterea istoriei, a tradițiilor, a culturii strămoșilor noștri nu trebuie să fie o simplă evocare a trecutului, ci o punte între generații și între popoare, un mod prin care putem construi înțelegere, solidaritate, respect. Nu ziduri între oameni, ci punți ale memoriei, ale toleranței și ale recunoașterii reciproce.

Istoria, tradițiile, cultura străbunilor noștri nu ar trebui să ne dezbine, ci să ne unească.
Prin ele, construim puntea către ceilalți, către înțelegere și respect reciproc. Cunoașterea celuilalt, a diversității culturale, este calea către pace și armonie. Nu ziduri trebuie să ridicăm între etnii, popoare, ci punte peste prejudecăți și ignoranță, punți ale dialogului și înțelegerii.

Din păcate, în lumea de astăzi, încărcată de tensiuni geopolitice și de stereotipuri, simpla afirmație a unei apartenențe etnice poate deveni un act de curaj. A spune că ești etnic rus, de exemplu, poate atrage suspiciuni, etichete sau chiar respingere, uneori ca o amenințare, alteori ca o loialitate dubioasă. Poți fi văzut cu neîncredere, asociat pe nedrept cu acțiuni sau regimuri care nu au nicio legătură cu istoria personală a familiei tale. Poți fi perceput ca un „străin” în propria țară, ca un „dușman” fără a fi fost vreodată dușmănos.Este dureros să observi cum o apartenență transmisă din străbuni, cu tot ce înseamnă ea ca moștenire culturală, devine motiv de suspiciune sau chiar respingere.

Dar acesta este adevărul meu. Sunt etnic rus.

Străbunii mei au plecat, în urmă cu aproape 400 de ani, din ținuturile natale, fostul Imperiu Țarist, abandonând tot ce agonisiseră – pământuri, case, gospodării – doar pentru a-și păstra credința: credința creștin-ortodoxă de rit vechi, așa cum a fost trăită de primii apostoli, în duhul autentic al învățăturii lăsate de Domnul Isus Hristos. Nu au fost oameni simpli, săraci sau lipsiți de educație. Dimpotrivă, erau oameni cu un statut social ridicat, ceea ce se poate vedea și astăzi în portul tradițional păstrat în comunitățile lor: sarafane din catifea, fuste și taioare elegante din cașmir și dantele fine, caftane scumpe, cămăși din materiale delicate, și căciuli lucrate din blănuri de calitate. Toate acestea erau semne ale unei civilizații rafinate, ale unui mod de viață care îmbina credința profundă cu gustul estetic și respectul față de rânduială.

Dar mai presus de toate, străbunii mei au fost oameni ai credinței. Au renunțat la averile lor, la siguranța unui trai confortabil, pentru a păstra credința ortodoxă de rit vechi, transmisă din timpul apostolilor, așa cum o înțelegeau ca fiind autentică, nealterată. În ciuda greutăților și pericolelor, au dus cu ei obiecte religioase de mare valoare spirituală și materială, cărți vechi de cult, icoane, cruci, veșminte, candele – pe care le-au protejat cu mari eforturi, ca pe niște relicve sfinte ale unei identități pe care nu voiau s-o piardă. Această credință nu a fost doar o convingere religioasă, ci o formă de rezistență spirituală, de fidelitate față de sufletul poporului lor. Acești oameni au ales să-și riște siguranța pentru a nu-și trăda conștiința. Au traversat greutăți, exiluri, marginalizare, dar și-au păstrat identitatea. Iar eu, astăzi, sunt o parte vie a acestei istorii.

Stră-Străbunii mei s-au așezat pe meleagurile României de azi – un teritoriu care, la acea vreme, se afla sub dominație otomană. Alegerea locurilor nu a fost întâmplătoare. S-au stabilit în zone care semănau cu cele de unde plecaseră: în apropierea apelor – Lacul Razelm, Dunărea –, în preajma pădurilor, pe întinderi de câmpie fertile. Au căutat condiții similare cu cele de acasă, în funcție și de ocupațiile lor tradiționale: pescuit, agricultură, meșteșuguri, creșterea animalelor.

Dar nu s-au izolat. Împreună cu populația autohtonă, au pus umărul la clădirea României moderne. Au contribuit la viața economică, spirituală și culturală a regiunilor unde s-au așezat. Prin muncă, credință și respect reciproc, au găsit loc în această țară și au devenit parte integrantă din istoria ei.

Așadar, când spun astăzi că sunt etnic rus, o fac nu dintr-un orgoliu separatist, ci dintr-un sentiment de profundă recunoștință față de cei care, cu demnitate și sacrificiu, mi-au lăsat moștenirea unei identități bogate. Identitate pe care nu vreau să o ascund, ci să o afirm cu demnitate. Pentru că cine își cunoaște și își respectă rădăcinile, are nu doar trecut, ci și un viitor cu sens.

Prin urmare, nu pot să-mi reneg rădăcinile. Nu vreau să-mi închid gura când vine vorba de cine sunt. Cred că adevărata reconciliere între etnii şi popoare începe cu asumarea sinceră a identității proprii și cu respectul față de identitatea celorlalți.